Cod Lista Monumentelor Istorice: CJ-II-a-B-07673

Castelul din Gilău este unul dintre monumentele din apropierea Clujului care au jucat un rol important în istoria Transilvaniei. În perioada medievală, domeniul atestat documentar în 1246 se afla în proprietatea episcopiei catolice, construindu-se aici o cetate (castrum – menționată în documente din 1428) care funcționa ca reședință de vară a episcopului (domus – 1456, apoi pallatium – 1465). La sfârșitul secolului al XV-lea, eruditul episcop Ladislau Geréb, vărul regelui Matia, a transformat ansamblul și l-a decorat în stil renascentist timpuriu, din care s-au păstrat câteva fragmente de relief (printre care și stema episcopului susținută de doi putti, azi în Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj), respectiv consolele înzidite ulterior în bolta porții: acestea arată o înrudire stilistică cu elementele decorative ale unor palate din Florența și palatul regal din Buda, construite în aceeași perioadă.

Importanța cetății este semnalată de faptul că în 1541 a fost aleasă ca locație pentru încheierea unor tratative politice (după acest an, în 1542-43 au loc anumite intervenții asupra cetății, indicate de o placă comemorativă amplasată pe turnul nord-vestic), după care a funcționat pentru o perioadă ca reședință a reginei Isabella, mama primului principe al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În această perioadă cetatea se prezenta ca o incintă cu ziduri crenelate, întărită cu turnuri de colț (în care se păstra armamentul), iar majoritatea clădirilor care funcționau ca reședință se aflau în mijlocul curții interioare, ca fortificația exterioară să poată fi apărată mai eficient.

În 1556 proprietățile episcopiei au ajuns în posesia fiscului, cetatea și domeniul având mai mulți proprietari. Dintre aceștia familia Rákóczi (între 1633-1660) a jucat cel mai important rol în evoluția clădirii: principele Gheorghe Rákóczi I a dispus transformarea cetății medievale într-un castel impunător cu funcțiune de reședință princiară. Astfel, între anii 1638-1652 construcțiile medievale au fost demolate sau modificate și încorporate în noul castel în stil renascentist târziu cu patru turnuri de colț și patru aripi dispuse în jurul curții interioare. Încăperile de la etaj ale turnurilor au fost transformate în camerele de locuit ale familiei princiare (principele stătea în cel nord-vestic, denumit în surse „turnul Domniei Sale”, și soția sa în cel sud-vestic – „turnul Doamnei”), iar o parte dintre încăperile de la etaj ale aripilor aveau funcții reprezentative, fiind odinioară boltite și dotate cu sobe de teracotă produse de olarii habani stabiliți la Vințu de Jos.

În 1663 domeniul a intrat în posesia lui Dionisie Bánffy, rămânând în proprietatea acestei familii. Castelul puternic avariat într-un asediu din 1707 (răscoala anti-habsburgică condusă de Francisc Rákóczi II) a rămas în ruină până în jurul anului 1838, când Dionisie Bánffy, fiul guvernatorului Gheorghe Bánffy, l-a reconstruit, îndepărtând elementele defensive. Mai târziu, castelul a aparținut mai multor proprietari, însă în 1911 a fost recuperat de contesa Katalin Bánffy, soția lui Tamás Barcsay, care l-a deținut până în anul 1948.

După naționalizare, începând cu 1972 castelul a fost folosit ca școală pentru copii cu dizabilități și internat, până în 2012 când a fost retrocedat, din 2014 fiind în proprietatea privată a Fundației Traditio Transylvanica și în curs de restaurare. După restaurare va funcționa ca centru cultural.

Curiozități:

1. În parcul castelului, în apropierea clădirii se văd urmele zidurilor unui castru roman, cercetat arheologic începând din anii 1950 și prezentat în stare de ruină. Conform arheologilor, era unul dintre cele mai mari din castre de pe granița (limes) vestică a provinciei romane Dacia. A avut două faze de construcție: una de pământ și lemn, din perioada împăratului Traian, urmată de construirea, în prima jumătate a secolului al II-lea, a castrului de piatră de către unitatea militară ala Siliana, mutată aici din Pannonia. În evul mediu castrul era deja în ruine și se pare că la construirea cetății medievale s-au extras din acesta materiale de construcție, deoarece în cadrul cercetărilor din castel unele dintre pietre au fost identificate ca datând din epoca romană.

2. Petru Apor, în cronica sa întitulată MetamorphosisTransylvaniae (1736), ne descrie nunta Anei, fiica guvernatorului Gheorghe Bánffy și a contelui Adam Székely, ținută în castelul din Gilău în anul 1702. Din relatare aflăm că în fața castelului au fost amenajate 50 de mese acoperite cu textile pretențioase, iar în partea estică pe o tribună s-a amenajat un așa-numit „maiestas” – loc de onoare pentru împărat, reprezentat la nuntă de contele Rabutin. Mobilierul a fost completat cu zece bufete unAde erau expuse diferite vase și cupe din metale și pietre prețioase. Dintre bucatele înșiruite s-a remarcat modelul ad vivum al cetății din Făgăraș realizat din pateu, completat cu șanțul cetății, creat de fostul bucătar al principelui Mihai Apafi I. Se menționează și faptul că fastuosul ospăț (s-au tras inclusiv salve de tun în cinstea împăratului, cauzând spargerea geamurilor din castel) s-a transformat curând într-o petrecere zgomotoasă, iar datorită cantității mari de vin consumat (păstrat în ciubere în apropierea meselor), unii dintre bărbați au amețit atât de tare încât nu mai puteau dansa. Cu 200 de ani mai târziu, castelul a fost cadoul de nuntă a contesei Katalin Bánffy, care s-a măritat cu baronul Tamás Barcsay, cei doi stabilindu-se în Gilău.

Muzeul Național al Ungariei, Baza de Date și Arhiva Digitală de Fotografii