Mica cetate din Dăbâca a jucat un rol important în Evul Mediu, semnalat de faptul că și-a dat numele unei unități administrative din Transilvania: comitatul Dăbâca (după 1876 comitatul Solnoc-Dăbâca) a cărui primă atestare documentară ni s-a transmis indirect, prin menționarea lui Eustachius, comite de Dăbâca, în 1164. Începuturile cetății sunt dezbătute și astăzi, existând multiple teorii privind datarea incintei sau entitățile politice care au ridicat-o și folosit-o, precum și o scindare între istoriografia română și maghiară, datorită mizei pe care acestea le au în discursul istoric. Cert este însă că cetatea a fost centrul de putere al unuia dintre primele comitate regale stabilite în Transilvania ca parte a Regatului Maghiar. Printre obiectivele sale principale se număra controlul și paza teritoriului din jur, important datorită ocnelor de sare din zonă (Sic, Ocna Dej) și a drumului (roman, apoi medieval), existent în valea Someșului Mic. Aici s-au găsit mai multe biserici și cimitire, aparținătoare unor populos castri, adică acelor populații care deserveau centrul de comitat. Satul dezvoltat lângă cetate, Dobokawarfalua, este consemnat în 1279. Cetatea și-a atins apogeul în secolul al XII-lea, funcționând până în secolele XV-XVI (în 1472, precum și în perioada reginei Isabella sunt menționați castelani), cu unele semne ale declinului conturate deja din secolul al XIII-lea. Din această perioadă cetatea nu mai era posesiune regală. Cetatea cu 4 incinte se află pe un platou triunghiular, forma fortificației adaptându-se acestuia. A avut mai multe faze de construcție, mai întâi ca cetate de pământ, apoi, din secolele XII-XIII (?), ca cetate din piatră. Incinta a fost completată cu turnuri de poartă și un donjon patrulater neregulat. Astăzi se vede doar un zid modern construit pe structurile vechi ale incintei de secol 13, înalt de 2 m, realizat în anii 1960 ca rezultat al unei cercetări arheologice. Cetatea aflată în proprietatea administrației locale poate fi vizitată.