Cod Lista Monumentelor Istorice: CJ-II-m-B-07588

Istoricul și arhivistul Lajos Kelemen, fiind prieten al familiei proprietare Gidófalvy, și-a petrecut verile în conacul de la Dăbâca până în 1944. A dedicat un studiu clădirii și „muzelor” care locuiau acolo: ultima muză a artelor a fost însăși doamna conacului, pictorița Etelka Pataki. Prezentul conac a fost precedat de o clădire mai modestă, construită din lemn, aflată în proprietatea lui Ioan Boros de Magyarvéggyanta și a fiului său, Ladislau. Fiica celui din urmă, Barbara s-a căsătorit cu Paul Rhédey, clădirea și moșia intrând astfel în proprietatea familiei Rhédey până la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1722 domeniul a fost moștenit de fiul lui Paul, Iosif Rhédey, care în 1744 a fost ridicat la rangul de conte și a înlocuit conacul cu o construcție mai robustă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea fiul acestuia, contele Farkas Rhédey a modificat conacul cu șase încăperi și foișor cu coloane, rezultând construcția în stilul barocului târziu existentă până azi. Ultimul proprietar din familia Rhédey, contele Adam Rhédey de Kisréde, comite al comitatului Dăbâca între 1806 și 1835, a fost unul dintre cei mai bogați nobili transilvăneni la acea vreme. După moartea sa din 1849, proprietatea a trecut în posesia familiei Mikó (prin căsătoria dintre fiica lui, Mária Rhédey și Imre Mikó), apoi în cea a familiei Teleki (în 1898 proprietar era contele Imre Teleki cu o moșie de circa 1106,8 ha, primită ca moștenire). La începutul secolului XX moșia a fost cumpărată de István Gidófalvy pentru fiul său István, acesta fiind ultimul proprietar al conacului împreună cu soția sa, Etelka, până la naționalizare. Familia a reintrat în proprietatea conacului, care este obiectul unui proces de succesiune. Clădirea poate fi vizitată, însă se află în stare de degradare avansată, înconjurată de vegetație. Nu se recomandă intrarea în spațiile interioare.

Curiozitate:

1. Ultimul proprietar, István Gidófalvy (1908-1981), s-a căsătorit cu Etelka Pataki (1898-1984) în 1919, cei doi stabilindu-se la Dăbâca. Au avut o fermă de sparanghel renumită în toată țara, pe lângă care István, pasionat de medicina naturală, culegea diferite plante medicinale din zonă. Mai mult, a implicat locuitorii satului în acest proces, iar nenumăratele tone de plante uscate erau exportate în Elveția, Austria sau Germania. După naționalizarea castelului familia a fost nevoită să se mute la Târgu Mureș, unde István și-a continuat activitatea în domeniul plantelor medicinale ca tehnician, însă în 1953 și-a pierdut poziția datorită originii familiei sale, fiind nevoit la sfârșitul vieții să vândă ceaiuri din plante medicinale la piață. Soția sa, Etelka Pataki a fost o pictoriță prolifică mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind supranumită „pictorița conacelor”, deoarece subiectele picturilor sale erau conacele și castelele din regiune, precum și numeroase monumente istorice și teme folcloristice.

Muzeul Național Secuiesc (Sfântu-Gheorghe)/ Gidófalvyné Pataky Etelka/ Titlul operei: Castel 1924. (Număr de inventar: A.25)