1. Şirul de Sus
Rimetea a trecut printr-o importantă reconstrucţie după daunele incendiului din 1870. Clădirile văruite în alb, ornamentate în stil clasicist, care reflectă bunăstarea şi stilul burghez al secolului trecut, reprezintă cel mai complet ansamblu de arhitectură vernaculară din regiune, existent şi astăzi. Casele cele mai înstărite sunt amplasate pe Şirul de Sus al Pieţei, aici locuiau în secolul al XIX-lea negustorii de fier şi proprietarii de forjă. Aspectul acestor case din piatră este asigurat de proporţiile şi ornamentele faţadelor, de feroneriile frumos lucrate, de acoperişul cu frontoane teşite, de uşile pivniţelor care făceau posibil accesul dinspre stradă, folosite pentru a uşura descărcarea şi încărcarea mărfurilor.

2. Şirul de Jos
Cele mai multe case ale Şirului de Jos, asemănătoare cu Şirul de Sus, au fost construite şi ele după marele incendiu. Aici locuiau cei mai renumiţi maiştri-fierari care se ocupau de producerea mărfurilor. Deşi aceste case sunt de dimensiuni mai mici faţă de cele ale negustorilor, feroneriile clădirilor, clanţele, zăvoarele, gratiile, butoanele din fier forjat sunt mai decorate.

3. Muzeul Etnografic
Clădirea etajată cu planul în formă de U a fost construită în 1889 ca şi sediu administrativ al raionului. Azi adăposteşte Primăria comunală şi Muzeul Etnografic. Muzeul, fondat în 1952 de Pál Györgybíró, prezintă trecutul mineritului şi al metalurgiei, obiecte ale meşteşugurilor tradiţionale, mobilier pictat şi portul popular al Rimetei.

4. Biserica unitariană
Biserica a fost construită în centrul pieţei dreptunghiulare, fiind înconjurată de un zid înalt de piatră. Turnul bisericii, cea mai veche parte a ansamblului, datează din anul 1670, ulterior fiind înălţat şi întregit prin actuala navă, construită în 1780 şi 1804 în stil baroc pe situl fostei biserici medievale. Renovarea din anul 1700 este atestată de o placă comemorativă, aşezată pe zidul bisericii.

5. Şcoala
În mijlocul Pieţei Centrale, în nordul bisericii se află şcoala, fondată în 1595, care a fost reconstruită în 1881 şi lărgită în 1945. Instituţia, având o importanţă regională, a fost înfiinţată în urma convertirii confesionale a populaţiei locale la religia unitariană. Sistemul de burse asigurat de locuitorii Rimetei permitea şi şcolarizarea tinerilor veniţi din Secuime. Astfel, aici îşi continua studiile viitorul episcop şi etnograf, János Kriza din Aita Mare (jud. Covasna), ultimul polihistor al Transilvaniei, savantul Sámuel Brassai precum şi scriitorul şi politicianul român, Gheorghe Bariţiu. Renumitul profesor al şcolii, Pál Sebes, deputat parlamentar, accentua în scrierile sale modernizarea metodelor de predare-învăţare. Fosta locuinţă a cantorului, construită în secolul al XIX-lea, este situată vizavi de clădirea şcolii, spre Şirul de Sus al Pieţei Centrale.

6. Staţia de pompieri
Consecinţele tragice ale marelui incendiu din 1870 au condus în 1882 la formarea asociaţiei pompierilor voluntari. Staţia de pompieri este amenajată într-un şopron anexat zidului bisericii. Şi astăzi pot fi văzute aici extinctoarele cumpărate prin strângerea de fonduri, organizată de Jókai Mór la Budapesta. Această donaţie este atestată de inscripţia „Ajutor pentru Rimetea” (Segítség Torockónak). Echipamentul, de o valoare istorică industrială, funcţionează şi azi. În ultimele decenii a fost folosit la stingerea unor incendii mai mici. Putem vedea aici şi vechi cange, furtunuri şi căşti.

7. Vaiorul Mare
Datorită caracterului carstic al Munţilor Trascău, localitatea şi împrejurimile sale este foarte bogată în izvoare de apă abundente, care sunt conduse şi acumulate în bazine numite „vaior”. Unele sunt plasate în pieţe, străzi, altele în curţile şi grădinile caselor. Vaiorul Mare din mijlocul Pieţei Centrale este folosit la adăpatul animalelor, la spălarea rufelor şi curăţarea covoarelor. Denumirea „vaior” a jgheabului provine din maghiarizarea termenului german Weiher, care înseamnă „lac”. Apa era folosită şi la stingerea incendiilor, dar nu în ultimul rând, localnicii o folosesc şi pentru băut. În secolul al XIX-lea aici se afla un bazin căptuşit cu lemne. Precursorul bazinului actual a fost turnat din beton armat deja în anul 1913.

8. Case eclectice cu caracter urban
Casele eclectice ale Pieţei modelează în mod clar urbanizarea localităţii, proces care s-a accelerat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Rimetea primea atunci rangul de centru raional şi statutul de oraş. A urmat construirea primelor case etajate, iar în localitate funcţiona printre altele o poştă, o bancă, un han şi o farmacie veterinară. Exista iluminat stradal. Apele pluviale erau colectate şi canalizate sub pavajul străzilor. Din păcate, urbanizarea accelerată a localităţii a fost oprită de închiderea minelor, numărul localnicilor scăzând în ultimul secol de la 2000 la 600.

9. Biserica ortodoxă
Situată în faţa primăriei, pe latura sud-estică a pieţei dreptunghiulare, biserica ortodoxă a fost construită în anul 1933, fiind renovată în primul deceniu al secolului XXI. În apropierea bisericii, într-un mic cimitir militar, au fost înmormântaţi soldaţii ruşi, căzuţi în cel de-al doilea război mondial.

10. Uliţa
Uliţa pavată cu pietre porneşte dintre casele cu nr. 288 şi 289 ale Şirului de Sus, se ridică printre grajduri şi zidurile de piatră, ca să se termine în strada Nouă, reprezentând un element de atmosferă specifică în structura satului.

11. Casa Zsakó-Ekárt (nr. 19)
Clădirea nr. 19 din partea sudică a Pieţei Centrale este în strânsă relaţie cu figura reprezentativă a istoriei localităţii din secolul al XIX-lea, István Zsakó, care era conducătorul administrativ, bisericesc şi în acelaşi timp şi cel militar (în perioada revoluţiei din 1848) al Rimetei. Prima casă de piatră construită de el, similară construcţiilor familiei Bosla (nr. 295) a fost folosită ca exemplu cu ocazia reconstrucţiei localităţii în urma incendiului din 1870. Pietrele cioplite, placa comemorativă, târnaţul lat, camerele boltite, accesoriile din fier forjat modelează condiţiile de secol XIX ale traiului înstărit. În anii comunismului, împreună cu clădirea nr. 18, unde funcţiona poşta locală, această casă a fost naţionalizată, deteriorându-se din cauza folosinţei comunitare neglijente. În urma schimbărilor din anul 1989, familia şi-a recăpătat proprietatea pe cale judiciară şi a restaurat cele două case într-un mod exemplar.

12. Clanţa cu şarpe (nr. 12)
Cea mai frumoasă clanţă a localităţii poate fi văzută pe uşa porţii casei cu nr. 12. Clanţa decorată, realizată din fier forjat, modelează o vieţuitoare imaginară, aparţinând mitologiei locale a minerilor din Rimetea şi anume: şarpele-zmeu cu gura deschisă, dinţată, având coada sucită şi îndoită. Cu ocazia restaurării atente ale porţii şi zăvorului, s-a descoperit că moţul şarpelui, realizat din aramă, a fost amplasat ulterior structurii din fier forjat.

13. Cimitirul
Numele cimitirului, în folosinţă de la începutul secolului al XVIII-lea, şi a hotarului, „Birgei” provine din numele german Berg. Pietrele funerare reflectă fidel dezvoltarea specifică a Rimetei, formele şi ornamentele integrându-se în arta populară locală. Pe lângă inscripţiile decorative şi ciopliturile ornate, simbolurile de profesie de pe plăci au şi ele o valoare deosebită. În faţa străinului, adevăratul aspect al necropolei din Rimetea, sistemul misterios al cavourilor formate în adâncul dealului Birgei, rămâne ascuns în stânci. Localnicii, buni cunoscători ai practicii mineritului, au exploatat posibilităţile oferite de sol şi au săpat camere funerare boltite sub pământ, făcând posibilă aşezarea mai multor sicrie unul lângă altul. Groapa săpată servea numai pentru a lăsa jos sicriul, camera funerară propriu zisă aflându-se la capătul mai îngust dinspre munte. Cu ocazia înmormântării, intrarea acesteia este închisă cu dulapi din lemn, iar groapa umplută cu pământ.

14. Casa Zsakó-Mikó (nr. 8)
Una dintre clădirile cele mai importante ale străzii Sfântu Gheorghe este cea de a doua casă a lui István Zsakó. Târnaţul ornamentat, cu vederea spre curte, conferă clădirii, paralelă cu strada, caracterul unui conac. În secolul XX clădirea şi-a schimbat proprietarii de mai multe ori, faţada dinspre stradă şi acoperişul fiind transformate. În trecutul recent, datorită unui nou schimb de proprietari, casa a fost restaurată, recâştigându-şi proporţionarea iniţială.

15. Vaiorul mic
Vaiorul Mic este situat în mijlocul izvoarelor abundente, unde Surducul de Sus se lărgeşte, fiind înconjurat de câteva case şi construcţii de tip rural, foarte frumoase şi vechi. În casa nr. 195 la începutul anilor 90 a fost deschisă prima pensiune de turism rural din Rimetea, semnalând direcţia de dezvoltare economică a satului. Turismul rural bazat pe patrimoniul cultural şi natural al Rimetei a devenit ramura economică cu cea mai mare pondere, în sat funcţionând astăzi peste 50 de pensiuni turistice.

16. Strada Minerilor
Loturile fostelor familii de mineri sunt situate în părţile mai înalte ale Rimetei. Strada de Sus porneşte din colţul nord-vestic al Pieţei Centrale, continuîndu-se în strada Minerilor care se înalţă deasupra minelor. Axa străzilor Nădrag şi Strada Nouă, paralelă cu piaţa Centrală, continuă loturile şi denivelările Şirului de Sus ale Pieţei. Precum arată şi numele, strada Nouă este o parte mai nouă a localităţii, şirul estic al străzii fiind format prin împărţirea loturilor Şirului de Sus. Puţinele case de iobagi din secolul al XVIII-lea sunt situate în această parte a aşezării, ele constituind un ansamblu bine diferenţiat, unic şi specific Rimetei. Aceste case sunt tencuite şi văruite numai până la nivelul ferestrelor, ale căror ancadramentele sunt vopsite în roşu, comemorând masacrul din 1703.

17. Casa de iobagi din 1749 (nr. 237)
Casa situată pe strada Nădragului este una din tezaurele ascunse ale Rimetei. Pe lotul, care era cândva în proprietatea a două familii, se află două case, cea din spate fiind mai valoroasă. Pe buiandrugul uşii putem citi o inscripţie latină, care atestă data construcţiei, anul 1749. Clădirea este una dintre puţinele case cu pereţi din bârne, păstrate până astăzi, ale căror faţade erau lipite şi văruite doar până la nivelul ferestrelor. Acoperişul casei este învelit cu şindrilă. Înaintea daunelor cauzate de incendiul din 1870, Piaţa Centrală a Rimetei era înconjurată de astfel de case. Încăperea centrală a casei este bucătăria (pitvorul), unde astăzi putem vedea un cuptor cu urechi strămutat din Colţeşti. În cele două camere, numite „case” de localnici, vizitatorul poate admira două şeminee reconstruite din cahle tradiţionale, una nesmălţuită, cealaltă în stil săsesc cu decoraţii florale albastre şi albe.

18. Casa de iobagi din 1668 (nr. 260)
Conform inscripţiei de pe buiandrugul ferestrei spre curte, casa cu nr. 260 din Rimetea a fost construită în anul 1668, astfel poate fi considerată cea mai veche casă ţărănească din Bazinul Carpatic. Se împarte într-o cameră spre stradă şi o bucătărie în spatele acesteia. Urmele descoperite pe pereţii şi pardoseala casei afirmă existenţa unui cuptor în bucătărie şi a unui şemineu de teracotă în cameră. Aceste date stau la baza reconstrucţiei acestora. Pivniţa boltită este situată sub bucătărie. Pe zidurile de bârne ale casei este sprijinit un planşeu de lemn, întărit cu o grindă principală, în care este înscris AD1735. Reabilitarea casei a fost posibilă în urma unei colaborări internaţionale între 2002-2011.

19. Muzeul privat Ida Vígh (nr. 174)
În capătul străzii Puşcaş, al cărei nume ne aminteşte de foştii locuitori, armurierii, se află casa care păstrează cea mai bogată colecţie privată a localităţii. Proprietara în vârstă, doamna Ida Vígh este nepoata ultimului cizmar care fabrica tradiţionalele cizme roşii. În casa cu două spaţii putem vedea şi azi mobilierul tradiţional pictat al proprietarilor, broderiile, valorosul port popular din Rimetea, respectiv o sobă reconstruită din teracote smălţuite în verde. (În casa cu nr. 180 se păstrează colecţia privată a doamnei Anna Gellei, cuprinzând exponate interesante.)

20. Piaţa Mică
Strada Strâmtorii, care întrerupe Şirul de Jos al Pieţei Centrale chiar la mijloc, coborând spre Piatra Secuilor, trecând peste un pod, se sfârşeşte în Piaţa Mică. În această piaţă funcţionau cândva forjele acţionate de apă, iar mai târziu morile de apă. De aici porneşte strada Cetăţii de Piatră de Jos şi de Sus, unde se aflau casele agricultorilor şi ale proprietarilor de forje. Această parte a localităţii, pe lângă casele de iobagi şi cele eclectice cu caracter urban, conţine numeroase clădiri cu aspect rural mai vechi sau mai recent.

21. Moara de apă (nr. 48-50)
Pe lângă casa mică, folosită ca atelier, casa morii, cuprinzând un mecanism în funcţiune din 1752 este o raritate. Locuinţa morarului, o cameră cu zid de piatră şi cu ferestre cu tocuri dulghereşti, respectiv partea conţinând mecanismul de moară, au fost construite, fără îndoială, în secolul al XVIII-lea, şarpanta, învelitoarea de ţigle şi uşile sunt rezultatele reabilitării efectuate în primii ani ai secolului al XX-lea. Grinda de susţinere a pietrei de moară, ornată cu blazonul familiei Thoroczkay şi cu o inscripţie latină este autentică, structura rotativă şi roata morii au fost înlocuite cu ocazia reabilitării de la începutul secolului al XX-lea. Moara a fost construită pe locul unui furnal, fapt atestat de rămăşiţele de zgură şi a ţevilor de teracotă, folosite la topire. În casa morii se regăsesc şi obiecte aparţinând unei mici fierării.