Prezentarea castelului Bánffy din Răscruci se bazează pe cercetările istoricului de artă Beáta Bordás. Publicațiile sale sunt detaliate în partea de bibliografie. În lipsa surselor scrise, istoria timpurie a conacului familial este necunoscută, dar presupunem că acesta a existat deja în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pe prima ridicare topografică militară
(1769-1773) se vede o clădire pe partea dreaptă a drumului, în forma de T, care poate fi considerată drept precursor al clădirii existente. Aceasta a fost o clădire cu subsol, peste partea sa centrală la nivelul etajului se afla o sală mare (în surse se menționează ca și Palatul mare de sus), celelalte încăperi de la etaj nefiind finalizate.
În anii 1850 conacul din Răscruci a intrat în posesia baronului Albert Bánffy (1818-1886), care în perioada vieții sale, dar mai ales în anii 1870, a întreprins lucrări de reparații, cu toate că nu cunoaștem precis măsura acestor transformări.
Cele mai importante lucrări de transformare se leagă de numele fiului său, Ádám Bánffy (1847-1887), rezultatul cărora fiind etajarea clădirii și construcția fațadelor eclectice, care definesc aspectul de azi al castelului. Aristocratul cu o viață retrasă și tendințe artistice a fost cel care a realizat tavanul ornat, lambriul și mobilierul sălii de mese (1875-1880), inclusiv soba
decorată din colț, respectiv elementele sculptate și ornamentale ale casei scării (1885-1886). Baronul Albert Bánffy (1871-1945) a preluat castelul în 1887, după decesul tatălui său. Noul proprietar a efectuat unele transformări ale castelului la
începutul secolului XX: a amenajat câteva camere de mansardă, a adosat un portic fațadei dinspre drum și a lărgit parcul din jurul castelului.
Castelul a fost naționalizat după cel de al Doilea Război Mondial, iar la sfârșitul anilor 1960 a fost construită o casă de scări din beton armat în aripa sudică a castelului. Până în 2007 în clădire a funcționat o școală specială.
Castelul se află pe o parcelă din zona centrală a localității, la est de drumul național. Chiar lângă drum se află poarta principală a ansamblului, din fier forjat, cu caracter baroc, batanții fiind decorați cu volute și ornamente de frunze.
În capătul curții, paralel cu drumul principal, se află castelul, cu axa longitudinală nord-sudică. În fața clădirii erau amplasate grupuri de flori, urmele unui rondou circular de dimensiuni considerabile fiind vizibile și în prezent. Parcul castelului se întinde în spatele clădirii, care în ciuda mutilării, și-a păstrat axa originală în direcția est-vest. Citând din textul lui Beáta
Bordás: „Odinioară în fața castelului se întindea un mic bazin baroc al unei fântâni arteziene, urmat de canalul de apă în forma unui lac cu lărgire ovoidală. În mijlocul lacului a fost amplasat o căsuță de porumbei în stil japonez, dar lacul a fost astupat după ce s-a desecat în anii 1960. Peluza dintre castel şi lac original a fost decorată cu urne de piatră şi grupuri de flori aranjate. Fundalul lacului s-a lărgit într-o peluză, după ce au urmat diferite grupuri de arbori (brazi, salcâmi, castani, mesteceni etc.) aranjate într-un parc, care se racorda cu grădina pentru animale sălbatice. Parcul din Răscruci a fost legat cu cel din Bonțida printr-o alee de plopi.
Cel din Răscruci iniţial a fost conceput în stil englezesc, dar ulterior, la cumpăna secolelor XIX și XX, în timpul baronului Albert
Bánffy (1871-1945), a fost  transformat într-un parc peisagist. Proiectantul acestor transformări a fost János Hein, unul dintre
renumiții peisagiști din Budapesta.”
Clădirea se desfășoară pe subsol, parter și etaj, iar la nivelul șarpantei de factură barocă s-au amenajat câteva încăperi de mansardă. Planul castelului este dreptunghiular, cu corpuri ieșite în rezalit la mijloc și la colțuri, care sunt accentuate și prin
acoperișul mansardă.
Pe fațada dinspre drum, în fața rezalitului de mijloc se află un portic de intrare, iar pe fațada dinspre parc găsim un balcon susținut de coloane, mult mai decorat și elegant. Rezalitul central în trei axe are la etaj ferestre cu închidere semicirculară,
despărțite prin pilaștri cu capiteluri compozite. Deasupra acestora se găsește o cornișă bogat profilată, peste care se află un timpan clasicizant. Fațada din spate, realizată în anii 1880, şi are un aspect neo-renascentist, cu ornamente mai bogate.
Datorită construcțiilor începute în 1875 funcțiile și amenajările unora dintre încăperi s-au schimbat. Acestea se pot identifica cu ajutorul inventarelor de la sfârșitul anilor 1880, care indică faptul că „la parter au fost înșirate 10 încăperi: vestibul, camera de colț din dreapta (salonul de pipe), camera de zi a damelor respectiv a domnilor, sala de mese, camera de colț din stânga, camera feciorilor, mica cameră laterală pentru domni, camera obscură şi camera intendantului. În aceste inventare la etaj figurează opt încăperi, între care Sala mare de zi (sala centrală de la etaj, unde s-au păstrat lambriurile și tâmplăria ferestrelor și ușilor din lemn), camerele guvernantei şi servitoarei, respectiv camere de oaspeți. Sălile reprezentative erau plasate la
parter, majoritatea lor având mobilier neorenascentist din lemne prețioase. Camerele de dormit și ale oaspeților se aflau la etaj iar deasupra lor, la începutul secolului XX, au fost amenajate câteva camere de mansardă.”
Cele mai reprezentative dintre sălile parterului au fost casa de scări, sala de mese și sala de pipe legată cu biblioteca. În aceste săli s-au păstrat câteva tavane, piese arhitecturale sculptate şi de mobilier care atestă îndemânarea și fantezia fostului proprietar, baronul Ádám Bánffy.