Cod Lista Monumentelor Istorice: CJ-II-m-B-07576

Satul Coplean (prima atestare din 1261 – Coplon) se presupune a-și fi primit numele după neamul Kaplyon, care l-a deținut până la începutul secolului al XIV-lea, după care a ajuns în posesia regelui, făcând parte (cu anumite întreruperi) din domeniul cetății Ciceului. În 1606 a fost donat lui Ladislau Bánffy și lui Gheorghe Haller, în secolele următoare familia Haller fiind atestată ca proprietar (uneori împreună cu alte familii).

Castelul actual, în stil rococo, a fost construit probabil după mijlocul secolului al XVIII-lea, înainte de 1771, prin transformarea unui conac fortificat (urmele incintei cu turnuri circulare de colț se mai văd în jurul castelului) descris într-un inventar din 1729, rezultând o clădire etajată cu plan compact, cu acoperiș mansardat de tip baroc având învelitoare din șindrilă, cu loggie pe fațada principală, deasupra căreia se afla o terasă susținută de patru coloane cu capiteluri ionice, care se remarcă mai ales prin bogăția plasticii decorative: ancadramente de ferestre „cu urechi” la parter și cu sprâncene de cornișe „în acoladă”, împodobite cu scoici alexandrine și cu motivul capetelor de turci alternat cu cel al bobocilor de laur la etaj; pilaștri cu capiteluri zoomorfe – ogar de vânătoare, șoim, grifoni; împletituri de panglici, vrejuri, rocaille-uri. Realizarea decorului este atribuit sculptorului austriac Anton Schuchbauer, foarte activ şi la Cluj.

Interiorul este descris într-un inventar din 1795, Descriptio castelli Kapjonensis, din care aflăm despre decorațiile de stuc de pe pereți și bolți sau tavane, pictate în diferite culori, tâmplăriile de uși și ferestre cu decorații de factură rococo finisate cu lac de culoare sidefie, precum și despre sobele din teracotă albă și mobilierul de epocă.

La începutul secolului XX, castelul a fost vândut de familia proprietară de atunci, Teleki de Szék lui Viktor Elekes, care după un incendiu din anii 1920 a schimbat acoperișul de tip baroc cu unul simplu.

În 1950 castelul a devenit sediu pentru CAP Căşeiu, care a ocupat camerele de la parter și anexele, iar parcul a fost arat și copacii tăiați. La această dată, probabil interiorul era deja golit de mobilier, însă castelul își păstra încă tâmplăriile istorice și elementele decorative din piatră, alături de incinta cu turnuri circulare. Lipsa lucrărilor de întreținere, alături de „ajutorul” sătenilor care au extras ani de-a rândul pietre din ziduri, au dus la prăbușirea parțială în 1956 a fațadei de vest, împreună cu o parte a tavanelor și bolților încăperilor.

Cu toate că încă din 1964 a fost întocmit un proiect de intervenții de urgență, iar Direcția Monumentelor Istorice a depus eforturi constante pentru a găsi o funcțiune mai potrivită decât sediu CAP (centru cultural, casă de odihnă sau orfelinat), din lipsă de fonduri, lucrările au fost puse în aplicare abia 20 de ani mai târziu. Atunci s-a făcut o consolidare parțială în grabă, prin plasarea unei centuri de beton armat și un acoperiș cu țigle peste niște ziduri măcinate și coșuri de fum deja instabile. Prin urmare, cândva între 1982 și 1986 partea centrală a acoperișului s-a prăbușit, afectând și bolțile la interior. Evenimentul a fost urmat de furturi nestăvilite, astfel încât în 1986, Muzeul de Istorie din Cluj se adresa colegilor din Dej, pentru a interveni și a recupera o parte din valoroasele piese de piatră (capete de turci, urne, ancadramente cu scoici).

În prezent, castelul retrocedat se află într-un stadiu avansat de ruină. Poate fi vizitat din exterior, dar nu este recomandată intrarea în clădire.

Curiozități:

1. Încăperea cea mai frumoasă a castelului, conform autorului Monografiei Comitatului Solnoc-Dăbâca (în vol. IV, publicat în 1901), a fost „boudoir-ul” doamnei, pictat în stil rococo. Într-adevăr, în această încăpere, care în inventarul din 1795 a fost identificată ca fiind cea a mamei proprietarului Ioan Haller, Barbara (născută Csáky), pictorul clujean Mathias Veress (1748-1809) a realizat alegoria simbolică a celor cinci simțuri: gustul (gustus), mirosul (olfactus), auzul (auditus), văzul (visus) şi simțul tactil (tactus). Scenele au fost pictate pe panouri mari de pânză (120×100 cm) lipite asemenea unui tapet pe pereți. Fiecare alegorie a fost înscrisă într-un cadru potrivit compus din motive rocaille şi vrejuri vegetale din stuc.

2. Ilustrativă pentru atitudinea autorităților locale față de acest monument este povestea tragicomică relatată de doi istorici de artă care au vizitat ansamblul în perioada regimului comunist, și care își amintesc că în centrul satului Coplean se afla montată o scoică din piatră furată de la castel, utilizată ca „avizier” pentru anunțuri publice și pentru prezentarea fruntașilor comunei.

Institutul Național al Patrimoniului, Arhiva DMI, Dosar 801/1955. Obținut cu sprijinul Asociației ARCHÉ.