Cod Lista Monumentelor Istorice: CJ-II-a-A-07240

Apreciată atât de localnici, cât și de turiști ca loc pentru plimbare și activități de agrement, Cetățuia este locația ultimei fortificații a Clujului, construită între anii 1715-1735 în contextul instalării dominației habsburgice în Transilvania, cu scopul de a controla orașul și populația acestuia.
Fortificația de tip Vauban a fost proiectată de arhitectul militar de origine italiană Giovanni Morando Visconti (1652-1717), arhitect șef al trupelor imperiale staționate în Transilvania, care a relevat mai multe cetăți transilvănene și a proiectat fortificații noi conforme tehnicii militare a vremii. În 1712, acesta a elaborat un plan pentru o fortăreață de formă pentagonală neregulată care urma să fie ridicată pe dealul Kőmál dintre văile Someșului și Nadășului, plan ce a fost aprobat de Consiliul de Război de la Viena în februarie 1713. Procesul de construcție a început între 1715-1717 și a continuat între 1721-1723, fiind finalizată în 1735. Dacă comparăm proiectul cu fortăreața construită,
putem vedea că planul lui Visconti, care murise între timp (1717), a fost în mare parte realizat, cu unele modificări și simplificări. Cele patru bastioane italiene și semibastionul de pe latura sudică, abruptă a fortăreței pentagonale erau legate de câte un val de pământ și protejate de șanț. În fața laturii de nord-vest a fost construită o ravelină. Accesul în fortăreață era asigurat pe trei laturi de Wiener Thor (Poarta Vienei) în nord, care servea ca intrare principală, Wasser Thor (Poarta Apei) în est și poarta vestică, care a supraviețuit doar parțial. În interiorul incintei fortificate, mai multe clădiri cu aspect simplu și utilitar au servit nevoilor garnizoanei, cum ar fi: cazărmi, depozite de muniții, de alimente, clădiri pentru comandamentul cetății. Unele dintre acestea au supraviețuit până în zilele noastre.
Importanța militară a fortăreței a dispărut relativ devreme, o parte a zonei a fost amenajată ca parc deja la începutul anilor 1900. Latura sudică a fortăreței a fost mutilată în timpul construcției Hotelului Belvedere în 1969-1970. Recent, parcul amenajat în anii 1960 și clădirile militare păstrate, neglijate timp de zeci de ani, au căpătat din nou atenție: clădirile sunt treptat renovate și puse în valoare, iar planurile orașului prevăd reamenajarea, iluminarea și securizarea întregii zone verzi.

Curiozități:

1. În secolul al XIX-lea, pe panta abruptă a dealului Cetățuii, cunoscută sub numele de Sáncoldal, Sáncalja (latura sau zona de sub șanț), s-a dezvoltat o zonă locuită care a căpătat o reputație proastă. Mahalaua de pe versant este documentată de nenumărate ilustrate și fotografii de arhivă: acestea arată căsuțele sărăcăcioase construite pe versant, dar și grotele tăiate în gresia moale a dealului erau populate de nevoiași. Versantul, predispus la alunecări de teren, a provocat tragedii în repetate rânduri (de exemplu, în 1831 și 1918). Cu toate acestea, zona a fost dens populată până în anii 1960, fiind renumită pentru „femeile de companie” care locuiau acolo.
   Pentru a remedia situația, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Asociația de Înfrumusețare a orașului a cumpărat mai multe case pe care le-au demolat și în locul acestora, între 1900 și 1902, a amenajat Aleea Elisabeta unde a ridicat statui  reginei Elisabeta, respectiv a construit Podul Elisabeta, care făcea legătura între Cetățuie și Parcul Central. Ulterior, în 1961, s-au demolat și restul locuințelor insalubre, la poalele dealului au fost construite câteva blocuri, iar versantul Cetățuii a fost amenajată cu alei și vegetație.